Cakeinmyear

Ieri după o bere şi-un kebab am aterizat din pură întâmplare la un concert Melanie Pain. Cunoscută mai mult prin colaborarea cu Nouvelle Vague domnişoara cu pricina face site-uri web şi are la activ şi două albume solo. Asta vă spun acum căci acum am aflat şi eu, până ieri nu ştiam mai nimic despre ea.

Sincer, nu mă aşteptam la foarte multe de la concertul respectiv din simplul motiv că deşi apreciez muzica mellow-yellow în ultima perioadă am prea mulţi bâzdâci ca să pot sta locului ascultând o singură persoană acompaniată de un singur instrument. Adică ori e scandal ori nu e. Iar Melanie nu este foarte diferită de nenumărate altele din seria cantautoarelor made in France, fetiţe dulci şi minione, cu glas cald, zâmbet inocent şi o engelzo franceză care ar băga în boale şi eunucii.

Însă live este cu totul şi cu totul altceva. Concertul s-a dovedit a fi absolut bestial, foarte dinamic, cu doi instrumentişti care cântă la orice şi,  deşi prea franţuzită pentru gustul meu, o Melanie extrem de plăcută şi foarte spirituală. Am cumpărat şi CD am luat şi autograf tot tacâmul. Recomand cu mare căldură.

Cu această ocazie îi transmit respectele mele lui Paul, care cânta la pianul ăla cu nişte mişcări de poignet de uite-aşa îmi făceau ochii. Şi eu am o mare slăbiciune pentru pianişti. Am zis.

ps: asta e singura piesă live cât de cât decentă pe care am găsit-o dar vă spui eu că e mult mai faină

Eu când vă zic că românii ştiu muzică, nu m-ascultaţi.

Am găsit asta pe Feeder (da urmăresc în continuare tot ce se întâmplă în RO) şi m-a rupt în toate bucăţile posibile. Am pus pe tuităr pe feisbuc pe tot ce -am putut.

Ştiţi care e partea cea mai grea? Să explici străinilor toate emoţiile pe care ţi le poate stârni aşa ceva. Că le place şi zic uau, tare, nice beats, gypsy nu-ş ce.

Da bă beats, gypsy, exotic alea. Da vioara aia, tu înţelegi vioara aia?

Subcarpaţi – Când a fost la `89

M-am prins eu ma de ce nu am mai scris pe blog.

Pentru ca m-am luat cu Feisbuk si Tuitar si alte prostii din astea de spalat creierul. Adica, na, sunt faine de tinut legatura cu lumea nu zic nu mai ales cand suntem prin tari straine, dar asa te obisnuiesti sa scrii pe rahaturile alea din 5 in 5 minute ca se duce naibii toata inspiratia. De asta mi-am dat seama adineauri cand am dat de o piesa misto si in loc sa o impartasesc pe blog am fugit repede pe Feisbuk ca e eftin si bun.

Bah! M-am dilit.

In fine, am fost in Romania si m-a pus lumea la curent cu ce se mai intampla prin muzica “de subsol” si iaca aflai si eu de baietii astia de la Specii care m-au rupt. Pur si foarte “raw”, la Bucuresti am zice ca sunt pusi pe caterinca la Dublin zicem ca “they are taking the piss”…

Voila

V-am zis eu ca nu e a buna cu concertele in tara asta, ok sunt multe, ok sunt ieftine (relativ) dar eu fac ceva pe ele nene daca nu reusesc sa prind bilete.

Pixies au trei concerte in Dublin in octombrie. TREI si eu nu am reusit sa prind bilete la niciunul.  S-au vandut in cateva secunde, norocosii fiind cei cu tzeava de net cea mai buna carora le-a mers refresh-ul la orele 9 fix.

Nu cunosc pe nimeni care sa fi reusit sa prinda bilete la Pixies. Si sincer decat sa vad cum imi trece pe sub nas o formatie pe care o ascult din liceu, cu albume pe care le stiu pe dinafara, in ce an au aparut ce piese sunt pe ele si in ce ordine, (albume pe care le am in format mp3, pe cd si pe vinil), cu versuri pe care ti le pot recita oriunde si oricand, cu o mie de articole si biografii la mine in dulap, cum ziceam decat sa am experienta asta mai bine ma duc in padure.

Sau acasa unde  nici maca nu as indrazni sa visez ca o sa vad vreodata asa un concert.

Ma consolez ca am pus mana pe bilete la Sonic Youth. Daca nu e Kim Deal macar sa fie Kim Gordon.

Cand lucrurile nu merg cum trebuie ai nevoie de o gura de aer proaspat. Cand lucrurile nu merg deloc cum trebuie ai nevoie de mai multe.

In cazul meu gura de aer proaspat s-a numit New York. Bine nu prea era proaspat aerul, in nici un caz ca in Dub, dar a compara New York-ul cu Dublin-ul e ca si cand ai compara Bucurestiul cu ceva sat din Muntii Apuseni. Atat de diferite si totusi atat de necesare ambele experiente.

In concluzie, dat fiind ca mi-am facut plinul de guri de aer, life/work resolutions si alte balarii care sufoca lumea moderna si corporatista este timpul sa trecem la treaba.

Blog-ul va fi pus pe stand-by o perioada scurta pentru o mica sesiune de infrumusetare, update-uri si alte lucruri necesare unui blog care doreste a fi citit.

Ma opresc din calatorit o perioada pentru a dormi si a citi. I need it badly. Bine si sunt putin falita dar asta e o chestie secundara.

Ultimele mele investitii financiare constau intr-un longboard si o pereche de tobe. Acum e momentul sa investesc si ceva timp in ele. 

Mi-am luat si aparat foto, dupa un an jumate ura, deci in sfarsit o sa vedeti si voi poze. Numa ca va avertizez ca nu va fi nimic profi. Point and shoot nene ca am imbatranit.

NU ma las de fumat. Si nici de baut bere. Am mai facut asta si in afara de o mareata plictiseala nu m-am ales cu nicio satisfactie.

Cam asta e. Revin.

M-a urmarit piesa asta pe toata durata sederii mele in NYC.

Magnetic Fields

Bai oameni buni.

Ziceti-mi si mie eu ce naiba fac cu blogul asta? Ca l-am lasat de tot in paragina. Mai scriu? Nu mai scriu?

Ma angajez la un post pe saptamana?

Sau mai bine ma duc in padure?

Si arunc si o bomba?

Sunt o varza de om. Mai nasol e ca am impresia ca imi si place.

V-am zis ca am fost in Portugalia? Si ca ma duc in New York? Si in Manchester? Si la Edinburgh? Si in Serbia?

Nu v-am zis nimic. Sunt degeaba.

Of.

Dar macar mai stiu muzica. Ascultati aici. New Wave sarbesc din anii 80. cand ascult piesa asta zic vorba aia batraneasca “muzica ca asta nu se mai face nene”

Vai de capul meu am atat muzica in mine zilele astea habar nu aveti. 

Unul dintre highlight-uri:

Everlast – Folsom Prison Blues, cover dupa, evident, Johnny Cash, cu sample de Cypress Hill…o sa-mi sara toti fanii Cash in cap dar, imi pare rau, piesa asta suna ge-ni-al.

Au scos băieţii mei super piesă cu super clip? Au scos.

Rulează Funktasticii?. Rulează.

Bravo băi. Foarte şmecher. Mă duc să-i pun pe amărâţii ăştia de străinezi să asculte până le dă sânge pe urechi.

ps: dacă nu aveţi răbdare de intro daţi la 1:40. Cheers.

Vorbeam cu un prieten despre cum cu cât înaintăm în vârstă cu atât în loc să ne potolim o luăm mai razna, mai petreceri, mai scandaluri, mai sporturi nu ştiu de care mai dubioase, se întoarce lumea cu fundu-n sus nene.

Aşa şi noi cu grătarele.

Primul grătar organizat la noi pe terasă într-una dintre cele două zile însorite din anul irlandez a fost foarte drăguţ şi liniştit: am mâncat o friptură am băut o bere, am stat de vorbă şi când s-a întunecat ne-am uitat la un film.

Al doilea grătar a început la fel de liniştit şi de drăguţ, am mâncat o friptură am băut o bere şi dup-aia s-a cam transformat în haos cu lume dănţuindă, câteva pahare sparte şi cu mine curăţind bucătăria pe la 11 noaptea dansând de zor pe Short Skirt Long Jacket.

Al treilea grătar a avut loc ieri în duminica Paştelui catolic când, mă gândeam eu, n-o să fie prea multă lume prin preajmă că s-or duce şi ei la neamuri şi atunci facem un grătărel mic pe chilău, mâncăm o friptură, bem o bere..nu? Ei bine nu am luat în calcul faptul că oamenii care nu au putut pleca acasă de sărbători o să aibă chef de bairam şi nici faptul că voi descoperi alimentara românească din Dublin.Unde am intrat şi am crezut că îmi dau lacrimile de fericire când am vazut micul şi gogoşarii şi,evident, manelele. Aşa că am burduşit plasa cu diverse şi mai ales burţile oamenilor după, micii ca micii, zacusca ca zacusca dar morţi toţi străinezii după pâinea românească nene, una din aia albă şi moale şi proaspătă de ţi se topea în gură. Cei mai fericiţi erau ungurii, eu nu ştiu, frate, de ce trebuie să îşi dea naţiile noastre şuturi în halul ăsta, eu la viaţa mea am întâlnit numa unguri foarte faini, sau poate doar atrag eu oamenii care trebuie, habar n-am. şi după mici şi bere şi cârnaţi ungureşti şi bere şi salata grecească şi omleta spaniolă şi bere şi naiba mai ştie ce alte naţii mai erau pe acolo s-a lăsat cu un bahaos de n-a vazut niciodată terasa apartamentului 7. Cu alte pahare sparte şi Jagermeister şi oameni căzuţi cu canapeua şi o găleată de plastic în flăcări şi catalanul meu mergând dandoaselea pe monociclu şi un irlandez dansând pe mese la ora 1 noaptea.Cum ar zice amicul Vlad: “toţi beţivii nene”, a tunat şi i-a adunat, dar să-mi bag picioarele dacă nu a fost unul dintre cele mai faine chefuri ever. Mai nasol a fost când m-am trezit dimineaţa şi mă uitam aşa descurajată cum arată casa mea.. zici ca au călcat-o o mie de neamuri de barbari. Dacă mai fac un grătar mi-e teamă că râmăn fără pereţi dar, hei, o viaţă avem.

Iaca piesa de la Catalunya, merge super fain in maşină într-o zi cu soare. Salutări acasă. Miss ya all.

Astăzi la ora 12 ora Irlandei am împlinit 27 de ani.

Tot astăzi la ora 12 ora României adică 10 ora Irlandei am primit la diferenţă de câteva secunde 5 mesaje de la mulţi ani din România. Mi-au dat lacrimile aproape instantaneu. Best friends, old friends, boyfriends…

Ştiu că sunteţi mulţi care v-aţi săturat până peste cap şi vreţi să vă băgaţi picioarele şi să plecaţi fără să vă uitaţi înapoi. Eu vă urez succes din tot sufletul. Numai să vă pregătiţi şi pentru momente de genul. Pentru că vă garantez eu că o să fie.

Până una alta să bem,  să ne chefuim şi să ne veselim. Că am făcut 27 de ani. Şi-s tare mândră de ei.

Later edit: de ziua mea îmi dedic super piesă de pe vremuri. ‘94 baby, eram în generală şi îmi plăceau băieţii de la G. Mulţumesc Ada. Pogooooooooooo