Cakeinmyear

Nu stiu daca v-am spus dar catalanul meu se muta. Dupa un an si jumatate de impartit apartamentul, berile si durerile ma paraseste pentru o viata mai buna la New York.

Adevarul e ca mi-ar placea si mie sa parasesc Dublin-ul asa. Trai pe vatrai nineaca.

Eh, tristete mare ca imi pleaca colegul dar tristete si mai mare ca apartamentul nr. 7 are acum nevoie de un nou ocupant. Si gaseste Madalino pe unul care 1. sa inlocuiasca un prieten foarte bun, 2. sa fie normal la cap, 3. sa nu dea foc la casa.

Am dat cu anuntul si au venit cativa sa se uite. Prin urmare potentialii mei colegi de apartament sunt:

- un israelian prapadit care a venit cu doua gagici dupa el sa-l tina de manuta si sa-i spuna ce sa intrebe

- un coleg de munca englez si dubios

- un irlandez “om de vanzari freelance” cam batraior care vorbeste mult si se duce la club sa joace tenis. Eu cred ca e de la Herbalife.

- un indian doctorand care m-a frecat la melodie cu numarul de oameni care vin in general in vizita si numarul de petreceri date pe saptamana.

Dintre toti astia cred ca aleg dubiosul. Cu alcoolicii si drogatii ma mai descurc dar cu maniacii curateniei never.

Vorbeam cu un prieten despre cum cu cât înaintăm în vârstă cu atât în loc să ne potolim o luăm mai razna, mai petreceri, mai scandaluri, mai sporturi nu ştiu de care mai dubioase, se întoarce lumea cu fundu-n sus nene.

Aşa şi noi cu grătarele.

Primul grătar organizat la noi pe terasă într-una dintre cele două zile însorite din anul irlandez a fost foarte drăguţ şi liniştit: am mâncat o friptură am băut o bere, am stat de vorbă şi când s-a întunecat ne-am uitat la un film.

Al doilea grătar a început la fel de liniştit şi de drăguţ, am mâncat o friptură am băut o bere şi dup-aia s-a cam transformat în haos cu lume dănţuindă, câteva pahare sparte şi cu mine curăţind bucătăria pe la 11 noaptea dansând de zor pe Short Skirt Long Jacket.

Al treilea grătar a avut loc ieri în duminica Paştelui catolic când, mă gândeam eu, n-o să fie prea multă lume prin preajmă că s-or duce şi ei la neamuri şi atunci facem un grătărel mic pe chilău, mâncăm o friptură, bem o bere..nu? Ei bine nu am luat în calcul faptul că oamenii care nu au putut pleca acasă de sărbători o să aibă chef de bairam şi nici faptul că voi descoperi alimentara românească din Dublin.Unde am intrat şi am crezut că îmi dau lacrimile de fericire când am vazut micul şi gogoşarii şi,evident, manelele. Aşa că am burduşit plasa cu diverse şi mai ales burţile oamenilor după, micii ca micii, zacusca ca zacusca dar morţi toţi străinezii după pâinea românească nene, una din aia albă şi moale şi proaspătă de ţi se topea în gură. Cei mai fericiţi erau ungurii, eu nu ştiu, frate, de ce trebuie să îşi dea naţiile noastre şuturi în halul ăsta, eu la viaţa mea am întâlnit numa unguri foarte faini, sau poate doar atrag eu oamenii care trebuie, habar n-am. şi după mici şi bere şi cârnaţi ungureşti şi bere şi salata grecească şi omleta spaniolă şi bere şi naiba mai ştie ce alte naţii mai erau pe acolo s-a lăsat cu un bahaos de n-a vazut niciodată terasa apartamentului 7. Cu alte pahare sparte şi Jagermeister şi oameni căzuţi cu canapeua şi o găleată de plastic în flăcări şi catalanul meu mergând dandoaselea pe monociclu şi un irlandez dansând pe mese la ora 1 noaptea.Cum ar zice amicul Vlad: “toţi beţivii nene”, a tunat şi i-a adunat, dar să-mi bag picioarele dacă nu a fost unul dintre cele mai faine chefuri ever. Mai nasol a fost când m-am trezit dimineaţa şi mă uitam aşa descurajată cum arată casa mea.. zici ca au călcat-o o mie de neamuri de barbari. Dacă mai fac un grătar mi-e teamă că râmăn fără pereţi dar, hei, o viaţă avem.

Iaca piesa de la Catalunya, merge super fain in maşină într-o zi cu soare. Salutări acasă. Miss ya all.

Dupa ce am facut putin pe nebuna, revin cu un post serios. Nu cred ca e nevoie sa va spun de ce nu am mai scris: munca frate, jepjep ca pe hotii de cai ca ie criza si cu criza nu ne jucam.

Am aflat ca foarte multi prieteni de-ai mei de aici vor fi nevoiti sa plece, de-aia imi place mie in strainatate, nene, ca e ca la gara: vine lumea sta cateva luni numa bine cat sa apuci sa te imprietenesti cu unul altul si apoi ceau si la revedere; ne dam add pe Facebook si ne schimbam acolo la “relationship status” ca sa stie lumea ce mai facem, adica daca suntem satisfacuti sau nu. Grr.

Printre cei care vor pleca se afla si colegul meu catalan cu care convietuiesc pasnic de mai mult de jumatate de an si cu care mai am cam cinci luni de convietuire ramase. Ceea ce ma intristeaza extrem de tare pentru ca, pe langa faptul ca e greu sa gasesti un coleg de apartament care sa nu fie dubios, e extrem de greu sa gasesti pe unul care sa iti devina si foarte bun prieten. Asa ca de ceva vreme incoace de cand am ajuns noi la concluzia ca viata e scurta si cam de cacat iar momentele bune trebuiesc pretuite la maxim, apartamentul numarul 7 a devenit un fel de “party house” cunoscut la scara internationala ca locul unde e bere buna, muzica tzais (boxele mele noi si vinilurile cu Erykah Badu si Patti Smith ajuta maxim) si oameni primitori. Drept urmare la noi e mereu cineva, de exemplu ieri dupa munca am fost la o bere in pub apoi am dus vreo sase oameni acasa sa mai ascultam un vinil sa mai bem o bere. Pe la 11 eu am plecat la un concert (Girl Talk) si restul cine stie pe unde, ca atunci cand m-am intors la doua juma sa gasesc alti oameni la mine in casa ascultand viniluri si band bere.

Ceea ce e bine, e frumos, singura problema e ca am inceput sa ramanem fara pahare ca nu stiu cum la fiecare adunare se sparge cate unul. In schimb avem un morman de sticle intr-un colt pe care cica o sa le ducem la reciclat si care creste cu fiecare saptamana. Nu stiu de ce presimt ca n-o sa mai fie niciunul dintre noi in apartamentul ala cand o sa ajunga sticlele respective la reciclat.

De Sf Patrick a fost evident haos in Irlanda. Cea mai mare sarbatoare a irlandezilor inseamna ca se imbraca toti in verde si beau ca porcii incepand cu 8 dimineata. Deci nimic deosebit. Noi am zis ca hai sa facem un gratar linistit pe terasa. Ca era soare. Si am facut un gratar linistit. Dar nu aveam carbuni. Ca nu se gaseau nicaieri carbuni. Ca nu au decat carbuni pentru semineu. Ca cica nu e inca sezon de gratar. Pai daca nu e sezon domnule, nu e sezon…te pui cu sezonul?

Si chiar ma intreb cand considera astia ca ar fi sezon de gratar in Irlanda. Ca daca am fi sa ne luam dupa vreme, nu e niciodata.

In fine cert e ca gratarul s-a facut in tigaie pe aragaz, si a fost foarte linistit pana s-a transformat in super haos cu sticle sparte etc. Noi sa fim sanatosi.

O poza din ultima mea excursie prin Irlanda: Stancile din Moher. Mie-mi place sa le zic stancile din Mordor. Pentru ca sunt de o frumusete absolut inspaimantatoare. Nu stiu cat spune poza asta dar spectacolul adevarat vine din experienta “pe viu” traita sus dupa parapeti, dupa semnul care zice va rugam nu treceti de acest semn, pericol. Pentru ca acolo bate un vant de iti muta ceafa iar oceanul urla ca nebunul, face spume si se sparge in stancile alea cu atata furie ca jur ca iti tremura genunchii.

De câteva săptămâni încoace am o obsesie cu pisicile, am fost acasă mi-am luat rochie cu pisici, cercei cu pisici şi mai nou sunt mândra posesoare a unei genţi pe care tronează ditamai mâţa.

Şi totul a început de la Paris. 

Căci ştim cu toţii despre vestitul cabaret “Le Chat Noir” şi boemia Montmartre-ului şi mai ales am văzut cu toţii “Gay Puree” cu Mewsette şi Meowrice (nu-i aşa că Judy Garland e genială?).  În concluzie vizitând Parisul pentru prima oară acu câteva săptâmâni m-am procopsit cu o delicioasă mâţă negră de pluş  în stilul “Hello Kitty”, pe care am hotărât să o cheme Gicuţă. Pentru că e băiat.

Toate ca toate dar pisica asta e absolut bestială are o mutră de zici că tot timpul se uită la tine zâmbind cu gura până la urechi poate poate obţine ceva. Şi e genul de animal de pluş addictive: o dată ce ai pus mâna pe el nu-l mai laşi, dai cu el de pereţi până îl faci ferfeniţă. Şi am venit eu cu Gicuţă acasă şi l-am proptit pe măsuţa din sufragerie iar el se belea zâmbitor la noi, catalanul s-a stricat de râs şi începuse să-l împungă, e moale, e mişto, e chiar caterincă motanul ăsta…dar ce moacă poa´ să aibă.

Uite-aşa au trecut câteva zile cu motanul de pluş tronând mândru pe măsuţa din sufragerie cu acelaşi zâmbet tâmp până într-o noapte pe la doişpe jumate când căscam plictisită încercând să mă uit la un film. Colegul catalan nu venise era încă la băut sau la gagici, filmul mă adormea teribil, de net nu aveam poftă şi mă încerca o lene cumplită când..mi-au picat ochii pe Gicuţă.

Ce pisică retardă, stă acolo şi nu face nimic.

Şi nu ştiu cum mi-a pleznit mie prin cap că am luat animalul şil-am trântit pe holul de la intrare cu faţa şi cu zâmbetul ăla prostesc îndreptate spre uşă în veşnica lui aşteptare de “dă şi mie ceva”, meahah să vezi ce figură face catalanul când l-o vedea, asta dacă nu e prea beat şi calcă pe el. Am stins lumina, m-am băgat în pat şi am încercat să adorm apoi am auzit uşa de la intrare şi pe colegul cum începe să râda isteric. Misiune îndeplinită, noapte bună.

Şi am dormit cum dorm eu, mult şi bine, până dimineaţa când m-a trezit nenorocitul ăla de ceas, du-te la muncă, du-te la muncă…băăăăăă tu nu vezi că e întuneric şi vremea e de căcat? Muncă îmi trebuie mie? În fine am tras de mine, m-am împiedicat de pantofii aruncaţi prin camera, plină de draci am deschis uşa să ies când colo dau nas în nas cu…Gicuţă. Aşezat pe o hârtie din aia care foşneşte de te scoate din minţi stătea cuminte în faţa uşii uitându-se la mine cu eternul lui zâmbet de sub mustăţi. 

Am râs juma de oră. Fire-ai a naibii de mâţă tembelă. 

Şi uite aşa am descoperit că pisicile din Paris pot avea puteri magice. În aceeaşi dimineaţă motanul de pluş s-a prezentat la uşa colegului cu un pahar de suc de portocale pentru mic dejun ca mai târziu, în ziua în care trebuia să plec acasă de sărbători, să ma trezesc cu Gicuţă aşteptându-mă cu o felicitare de Crăciun Fericit şi La Mulţi Ani. Semnată “the Cat”.

De atunci orice se întâmplă…blame it on the cat. Am uitat să opresc căldura…blame it on the cat, a intrat apă pe la geam…blame it on the cat, nu mi-a sunat alarma azi-dimineaţă şi am întârziat..blame it on the cat.

Şi mai ales: nu e nimic de mâncare. It was the cat!

La Multi Ani y´all! Ne auzim dupa Amsterdam.